Uneori aştept în faţa oglinzii
să regăsesc în spatele meu acea
siluetă masculină care să se-apropie-ncet,
târând după ea tot mirosul de
cafea caldă din bucătărie, să-şi lipească uşor
urechea de abdomenul meu ca un copil speriat.
Atunci mă mângâi singură până
mă doare absenţa asta şi decid că
vreau să fiu tată, căci mamele
plâng şi iubesc prin nespusele lor,
eu nu pot şi nici nu vreau să.
Dac-o să nasc vreodată
un om, am să-i dau un nume frumos şi
am să-l las să crească singur la ţară.
Oamenii nu înţeleg oraşul, se cred
dăştepţi şi chipeşi, se măsoară şi
se cântăresc zilnic. Au tipare.
Îţi scriu de pe patul lui Procust, singura
masă de operaţie liberă din spitalul în care m-au
trimis cei din lumea bună şi modernă,
oamenii aia dăştepţi şi chipeşi care
zâmbesc melancolic când citesc poezii erotice
şi fumează doar fineţuri, că deh.
E-o căldură aici
în sudul universului meu cu labele-n sus
de-ţi vine să dai jos de pe tine şi kilogramele în plus,
da' oameni-s reci, mamă dragă, reci daţi naibii,
îşi mângâie câinii cu mătura şi lasă
urme de ruj pe cearşaful vecinilor bogataşi.
Atât de reci că-i simt,mamă dragă,
le simt mirosul acru a moarte ce
se lasă aşteptată de unii ce-şi
strâng fumul din plămâni în saci.
De trei zile miroase-a
moarte peste tot în scara blocului.
Tu stai întins pe jos, mi-arunci
priviri şoptite parcă, îmi spui să nu uit că
mai am doar câteva guri de cafea şi e
rândul meu să-nchid un ochi, apoi celălalt
şi eu mă grăbesc spre bucătărie să-mi găsesc
ceaşca şi dau de oglindă. Mă mângâi până
mă doare absenţa asta constantă, sunt tată al
unui copil care nu se va naşte niciodată, mă-nconjoară
oameni care nu înţeleg. Oraşul a clipit.
Am apucat doar să murim în neputinţa noastră.
