casa mea-i oarbă, fără ferestre.
mă feresc de ceva vreme de
spectacolul bidimensional de-afară.
un potop de instantanee ce se trântesc
de asfalt, nicio suflare de om.
plâng cu ipocrizie în fața unei oglinzi
menite să-mi amintească de felul
în care arătau oamenii înainte să-mi
crească ochi și urechi.
am aruncat ceasul de deasupra patului,
de astăzi nu vreau să-mi mai aud inimă
între două bătăi, ar speria Pământul,
căci Dumnezeu renaște astăzi lumea.
și lumea toată are privirea ațintită pe ferestre
căci plouă cu instantanee.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu